media

Sunteti aici: Media
Cand toata lumea construieste, ei se incapataneaza sa demoleze. Si nu o fac oricum, ci cu dinamita, dupa ultima tehnica si ca la carte. Sunt cei care arunca in aer cladiri si stanci, ca sa faca loc pentru constructii si drumuri noi.

Timp de 30 de ani, inginerul Marin Paduraru a fost ofiter in armata romana. A lucrat ca genist si stie aproape tot despre explozibili. Dupa pensionare, a continuat cu pasiunea de-o viata si arunca in aer cladiri dezafectate si stanci. Acum lucreaza la dinamitarea unul colt de munte in comuna Braesti, judetul Buzau, care sta in calea unui viitor drum. "Pentru mine este o experienta excelenta, pentru ca, pana acum, am lucrat mai mult la cladiri, unde este mai usor sa pui dinamita. Acolo te urci pe schela, aici trebuie sa stai agatat in coarda, cu aparatul de gaurit in mana. Aparatul are cateva zeci de kilograme. Cand incepe sa vibreze, parca are sute", spune Marin Paduraru. Toti membrii echipei ii spun: "Dom' Colonel", gradul cu care a parasit armata, iar atmosfera in care se lucreaza este una de ordine si disciplina.

Dupa ce se intocmeste un plan amanuntit, care trebuie aprobat de Politie, echipa se apuca de treaba. Mai intai se fac "burajele", gauri de mina, de 2,5 metri adancime, in stanca. Pentru aceasta operatiune se foloseste un fel de bormasina uriasa, prin al carei burghiu trece un jet puternic de aer. Gaurile sunt facute strict dupa plan, asa incat explozia sa fie controlata in cele mai mici amanunte. Mai greu este sa lucrezi la cativa metri inaltime, legat cu franghiile de siguranta. Dupa buraje urmeaza partea cea mai delicata. Este vorba de introducerea incarcaturilor, a "batoanelor" de dinamita, care au cam 200 de grame fiecare. De fapt, spune Paduraru, "nu e dinamita, ci un amestec de diferite substante, printre care si nitroglicerina. Daca o scap, explodeaza". Intr-un buraj se introduc cate trei batoane de explozibil si sunt impinse cu un bat din lemn, numit "burator". Acesta trebuie sa fie neaparat din lemn, pentru ca, asa cum afirma colonelul, "prin frecare cu roca se poate electriza". Se mai intampla ca burajele sa se astupe, muncitorii trebuie sa foloseasca iar masina grea de gaurit muntii. Dupa ce dinamita a fost pusa in buraje, acestea se astupa cu pamant cleios, framantat special de un muncitor din apropiere. Fitilul detonant arde cu uluitoarea viteza de 6 kilometri pe secunda. Cand totul e gata se fac ultimele verificari si zona este evacuata.

"Roca aceasta este o gresie degradata, foarte sfaramicioasa", spune inginerul Paduraru. Rocile compacte, cum este, de exemplu, granitul, sunt mai usor de aruncat in aer, pentru ca presiunea gazelor e mai puternica.

img_0

Nimeni, in afara muncitorilor, nu are acces pe santier. Casca de protectie este obligatorie, iar fumatul, strict interzis. "Daca vreti sa fumati, trebuie sa mergeti atat de departe, incat sa nu va mai vad eu", ne spune Colonelul. Aici, fiecare trebuie sa stie ce are de facut. Si sa nu faca decat ce are de facut.

Imprejurul stancii e ridicat un gard de protectie, iar in timpul exploziei ferestrele caselor din imprejurimi trebuie deschise, pentru ca zgomotul sa nu le sparga. In timp ce lucreaza cot la cot cu membrii echipei, colonelul observa pe cer cativa nori care si ii zoreste pe muncitori. "Daca ploua, oprim tot, oprim explozia. Daca pica trei stropi pe metrul patrat nu mai are loc nici o explozie."

Masura e necesara, deoarece apa poate cauza un scurtcircuit la instalatia electrica cu care explozibilul este detonat si urmarea ar fi tragica. "Ardeee!" Langa stanca uriasa nu mai ramane decat colonelul in rezerva Marin Paduraru. Restul echipei se imprastie la posturile de observatie si de comanda, pe dealurile din jur. Treptat, treptat, in Muntii Buzaului se face o tacere in spatele careia se simte incordarea oamenilor mascati de vegetatie. Artificierii comunica prin strigate scurte ultimele comenzi. "Trei minute pana la explozie!", ne striga colonelul Paduraru, care a ramas in apropierea stancii. Deodata, oamenii incep sa strige: "Ardee Ardee!". Cuvantul se repeta de cateva ori. Urmeaza o bubuitura care zguduie tot pe o raza de cateva sute de metri in jur. Stanca nu se mai vede, e acoperita de fum si praf, care se ridica incet, imprastiat de vant. Cand locul exploziei e vizibil, jumatate din stanca a disparut, iar jos se afla un morman de bolovani. Intensitatea zgomotului i-a luat prin surprindere pe cei care asista pentru prima data la o explozie dar copiii satului nu sunt deloc surprinsi, nici speriati: deja s-au obisnuit cu un asemenea spectacol. Doua zile de munca pentru o gramada de bolovani. Primul care poate intra in zona este Colonelul. El trebuie sa se asigure ca toate incarcaturile au fost detonate si ca nu mai exista nici un colt de stanca ce poate pune in pericol vietile muncitorilor. "Totul a decurs conform planului", spune Marin Paduraru. "Observati gardul de protectie: e neatins!". Intr-adevar, gardul sta in picioare. Doar un bolovan neascultator a lovit plasa de sarma. Dupa ce zona a fost asigurata, muncitorii se intorc pe locul prin care va trece in curand drumul. "Toata munca noastra de doua zile a ajuns o gramada de bolovani", spune, in gluma, cineva. Datorita experientei, colonelul a vazut, in fractiunea de secunda cat a durat totul, ca incarcaturile au luat foc in ordinea stabilita dinainte. Stancile mai mari vor fi dinamitate in zilele urmatoare, pentru a putea fi transportate.

Din locul in care a fost, numai cu cateva minute inainte, stanca se ridica un miros puternic de dinamita arsa si de vegetatie in descompunere. Pentru colonelul in rezerva Marin Paduraru si pentru echipa sa, munca nu e nici pe departe incheiata. Trebuie sa mai faca alte explozii, mai mici ca intensitate, dar la fel de periculoase. Dupa ce vor termina cu lucrarile din Muntii Buzaului vor pleca spre alte locuri, iar dinamita ramane mijlocul prin care isi castiga existenta.
Articole si publicatii in presa